De profundis clamavi

Strig, mila ta să-mi dărui tu, singura-mi iubire,
Din negre-adâncuri unde-mi stă inima pustie;
Trist univers e-acesta cu zarea plumburie,
În care-noată, noaptea, orori şi-afurisite;

Cad, şase luni, din soare sleite raze sure,
Şi, şase, stă pământul în noapte grea de smoală;
E-o ţară decât ţărmuri polare mult mai goală;
Nici vietăţi, nici râuri, nici iarbă, nici pădure!

Mai groaznic chin nu ştie sărmana omenire
Decât cruzimea rece din îngheţatul soare
Şi noaptea, ca un Haos, căzută peste fire;

Râvnesc la soarta vitei ticăloşite, care
Să se cufunde-n somnul dobitocesc e-n stare,
Atât de-ncet vrea timpul din ghem să se deşire!

de - Charles Baudelaire

VIs?

Prostrat cresc de un răstimp
Lângă brusturii-aurii,
Ce desparte lacul, lesne
De oameni, şi de câmpii.

Sub picioarele-mi de fier
La întrezărit de tihnă,
Aeru-mi rosteşte-n ceair
Că pietre fine se închină.

Năucit de-a ta prezenţă
Cu pasul inimii închise
Îmi torn somnul şi ahtia
Pe o ramură de vise.

Salcia e perna mea
Scoarţa ei mi-e mângâierea
Mugurii îmi sunt aievea
Frunzele din viaţa mea.

Din mine, naivul blând
Ţi se-apropie... vociferând
Ca un mut limbut de rând
Printre lacuri lăcrimând.

Vântul în vârtejul lui
Aşează valuri nemişcate
Lacului ce ramă-ţi este
Chipului pe înserate.

Te-aş atinge, ţi-aş vorbi
Te-aş iubi, amară-afină
Chipul tandru ţi-aş sorbi
În rulouri de lumină.

Parfumul, şi parisia ta
Mă trezesc din agonie
Să-ţi văd reală imaginea
Pe lacul din câmpie.

Eşti luna ce spre mine-ntoarce
O raza blondă, pală
Prin cenaclul fin de stele
Tu pasesti, cu fală...

Fă-mi pian din cer
Şi numeşte: stele-clape
Cântă-mi în dimineţi de lună
Şi-n mersul meu pe fir de ape.

Adu al cerului parfum
Peste-al lacului afum
Peste brusturi cangrenaţi
De un răstimp decedaţi.

Peste ridurile mele
Peste ochii plânşi de ele
Peste muguri veştejiţi
Peste oameni răzmiriţi.

Coboara tu, lună cerească
Peste lacul ce mă stinge
În a dorului caleaşcă
Ori de apă, ori de sange;

Cobori te rog, cobori ca dar
Peste munţii de stejar
Peste muguri ce răsar
Cobori te rog, cobori măcar.

Cobori obraz de zile grele
În rochia-ţi domnească
Cu corul miilor de stele
Învie-mi luna pământească.

În rugă, în cântul tău
Roagă steaua ce mă minte
Să-şi joace mâna-n părul meu
Sub văzul cerului, Părinte!

De-a fost rid sau moarte
Ori a gândurilor moară,
Să mă dezlege poate
Doar mâna ei uşoă.

Mâinile să ne unim
Pe lângă nuci căprui,
Îmbrăţişaţi să adormim
În frunze de gutui.

Soarele cald al dimineţii
Să ne zâmbească printre ramuri,
Peste roua rece-a nopţii
Şi peste-ai fericirii lauri.

Precum regina grădinilor
Cand n-o vezi dar o vrei,
Asa mirul florilor
A venit cu gâtul ei.

Aici o să-ţi dezmierd mereu
Ochii-n vocea-apusului
Unde lacul ţi-a păstrat
Chipu-n oglindirea lui.

Tu treceai pe sub geam...

cu paşi subţiri, precari, alunecând cu pudoare prin glodul de primăvară
tu treci într-o flanelă grăbită, roză, cloşată cu modestie printr-o broşă opalescentă, inhalând speranţa unei seri-mov de toamnă.
foarte repede...
lacrimile glodului călcat în picioare, devin o năpastă violacee-vizibilă, proeminentă pe blugii tăi negri.
sunt stropii mari de glod,
născuţi dintr-un mers zorit...
mâinile tale sunt arvună sentimentală plătită de o catifea creola
şi ţi le fâlfâi peste pasul meu ocular
din care,
s-a născut doar ideea unei miresme lucitoare,
şi ingratitudinea bronzului.
printre şotiile plauzibile,
pe care ţi le aprobă defazarea mea frenetică.
pot întrezări,
un cenaclu de dinţi perfecţi...
de parcă ar fi un totem descifrat de disperarea realităţii născute într-o inimă lipită ca o pradă, cu nasul de sticla unui geam vetust, decojit pe alocuri de vopseaua verde
unde paianjeni au voalat feroce ochii-mi care te priveau...
pe meleaguri baltice, în alt fel de culori
tu doar zâmbeai
iar eu...
parcă m-aş fi hrănit trei zile numai cu acid lisergic, astâmpărat cu o citronadă...sau, să fiu adormit într-un lan de peyotl, în mijlocul căruia să troneze o „biserică” fourierismă, heteroclită, în posesia unor indieni indigeni, unde, absurzii sufleteşti erau împărţiţi pe caste, în funcţie de profesionalism în exorcizare…
o pată de cerneală, s-o fi mijit, cred că m-ar fi făcut să mă înec, crezând că e ocean…
în fine…
tu treceai pe sub geam.