gând soleil

decând n-am mai plâns după tine...
oare-i de bine sau de rău?
eu cred că-i de rău...
dar o fac să fie de bine,

şi-ncep:
...

nestăvilită. ea...

ea trece azi
şi mâine din nou
vrea să viseze
flăcările unei iubiri târzii

când,
ochii ei aleargă după sunetul stelelor
ce se sting luminând, cad
şi nu mai sunt

de-ar fi norii doar tablouri ale cerului
când soarele-şi închide ochii
când luna dansează în roua nopţii
când ploaia ce curge din pământul meu
îi va stinge focul

atunci...
voi fi placid.

Ploaia

Strigătul ploii

ploaia asta şi mângâierea mamei
ploaia asta de litere alunecoase
stropii ei
aşează pe mine cuvinte
mă face să mă simt fericit
şi sunt fericit
simt ploaia
e... ca o,
consolare a tot ce-nseamnă conjunctură.
a tot ce-nseamnă realitate.
***
să iasă orice suflet care mai are creier
să prindă literele prietenoase care cad din cer
vă implor,
să nu lăsaţi cuvintele ploii să se scurgă în pământ!
să îmbrăcăm până ce nu piere
lunecosul veşmânt.

Chip uscat pe lacrimi

pasul cuvintelor îl las mult în urmă şi tot ce însemn eu mă ridică vapori
până la nouri.
lumina pe care o inspir primeşte un fond verde focalizat în cercuri galbene şi roşii
am strigat către tine,
am strigat către nimeni...
când,
frunzele cuvintelor cad lent, cangrenate, pe pământul ideilor
îmi sucesc mâinile ridicând o literă din tine
pasul cuvintelor... pasul cuvintelor... se opreşte!
se desfoiesc firele imaginii tale
universul sunetelor se roteşte
incolor... color... şi apoi, atât de vie...
cu buzele tale dirijezi vântul patimilor mele
cu pleoapele tale dirijezi tenebra din ochii mei
chipul tău...
şi totuşi, chipul tău mi-e atât de drag!

Mesaj de la Dumnezeu 8-> prin catastiful Alexandrei...

Bună seara....
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău....
dacă cel rău se întâmplă să-ţi trimită vreo situaţie în care să nu te poţi descurca.. nu fi isipitit să o rezolvi tu însuţi, ci schimbă-i adresa ş trimite-i-o lui Isus
odată ce ai pus problema în mâna Lui.. nu te mai gândi la ea şi nu fi ispitit să o iei înapoi
gândindu-te sau împovărându-te cu ea nu-ţi va ajuta la nimic
dacă este o situaţie pe care eşti capabil să o rezolvi, te rog, consultă-Mă în rugăciune ca să fii sigur că ai găsit rezolvarea potrivită
pentru că Eu, Domnul.. nu dorm şi nici nu aţipesc..
nu este nevoie ca tu să nu dormi noaptea
odihneşte-te, copilul meu.....
dacă ai nevoie să mă contactezi.. mă aflu doar la o distantza de rugăciune
dându-mi mie problema ta.. toate lucrurile vor fi bune şi te vei putea bucura! Noapte bună.
:)
Am început să plâng şi mai tare......

Doamne,

mi-a prins mintea între braţele ei
s-a ridicat pe picioare, m-a strâns, m-a sufocat
mi-a aprins un nimb dureros în jurul capului
s-a depărtat şi din tot ceea ce-a lăsat, e doar aroma ei
mi-a spus că pleacă la cules de stele
şi-a plecat...

Ce vrei să-mi spui Doamne? când aerul mă sufocă, apele mă-neacă...

.rolesiv lumuf

fumul viselor

tu eşti, ea, cea care-l încheagă

îl albeşte şi-l inspiră

şi-l respiră cuvinte moarte.

şoapte cu muguri de plumb

purtate-n neuronii suavi

spre crispările-ţi gingaşe

de-al vieţii-mi golumb.

fumul viselor

ţi-a incomodat parfumul

cântecului din oase

din caverna primului tău dor,

căreia i-ai cicatrizat sângele, seva

i-ai obturat privirea spre primul viitor

ridicându-ţi interminent mâna feroce

muşcând din niscareva,

altui drum...

Ora 3:50 a.m.

Am nevoie de o spălare pe creier, urgent, divină, să reincep totul de la paşi de bebeluş. Sau, ruşinează-mi Doamne mintea bolnavă, să mai pot înţelege că ar mai fi ceva sfânt pentru mine..

Eşti un imbold spre neantul din mâine. Asta eşti.

Ştiam că eşti aici, simţeam asta. Ştiam că acum când podoaba naturii a înverzit între degetele mâinilor tale, o să înlănţui gâtul unui arbore bătrân, iar mirosul primaveii prin care ai trecut zâmbind larg, o să mi-l presari ca ofrandă pentru pământul de sub pleoape, care înghite ploaia lacrimilor şi dă naştere vibraţiilor prezenţei tale intacte. Spuneai că sunt egoist prin năzuinţele mele utopice, dar tu? Tu îţi plantezi fericirea între cuvintele care ştiai că sunt coapte şi aşezate pe piedestalul ruginit al viselor din care încerci să te smulgi. Acum nu mai eşti decât o oscilaţie care dansezi cu tot universul meu şi-ţi creezi noi aparenţe în fumul fericirii mele. Alergi nerăbdătoare prin lumea chibritelor stinse cu fiecare pas al meu şi încingi lumânări la fiecare poposire a ahtiei mele. Eşti atât de dură, parcă-mi dictezi cum să mor. Eşti atât de sfântă, parcă-mi mângâi mintea cu degetul arătător şi mi-o dirijezi spre sicriul unei speranţe din poşeta pe care o porţi mândră, iubind-o în fiecare zi. Mă porţi cu tine. Eşti aşa dulce, parcă parfumul morţii nici nu doare, nici nu-i simţit când formula alegorică de pe piedestal eşti tu.

La început a fost inaniţie, apoi, am fost procreat de aceasta să mă complac într-o autofagie..tot ce vreau e să nu devină apocarteresis... sau, să nu dureze atât de mult.. pasul spre scrum..

SÂNGE.

Iubiea care a surmontat moartea

El n-a murit normal. Moartea Lui a fost trasată milimetric, a fost măsurată de o clepsidră lentă. El a suferit şi a murit pentru tot ce se numeşte păcat, oricât de mic sau mare ar fi el. De ce? Să-L răstignim în fiecare zi prin pacatele noastre?

“Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:5).

De profundis clamavi

Strig, mila ta să-mi dărui tu, singura-mi iubire,
Din negre-adâncuri unde-mi stă inima pustie;
Trist univers e-acesta cu zarea plumburie,
În care-noată, noaptea, orori şi-afurisite;

Cad, şase luni, din soare sleite raze sure,
Şi, şase, stă pământul în noapte grea de smoală;
E-o ţară decât ţărmuri polare mult mai goală;
Nici vietăţi, nici râuri, nici iarbă, nici pădure!

Mai groaznic chin nu ştie sărmana omenire
Decât cruzimea rece din îngheţatul soare
Şi noaptea, ca un Haos, căzută peste fire;

Râvnesc la soarta vitei ticăloşite, care
Să se cufunde-n somnul dobitocesc e-n stare,
Atât de-ncet vrea timpul din ghem să se deşire!

de - Charles Baudelaire

VIs?

Prostrat cresc de un răstimp
Lângă brusturii-aurii,
Ce desparte lacul, lesne
De oameni, şi de câmpii.

Sub picioarele-mi de fier
La întrezărit de tihnă,
Aeru-mi rosteşte-n ceair
Că pietre fine se închină.

Năucit de-a ta prezenţă
Cu pasul inimii închise
Îmi torn somnul şi ahtia
Pe o ramură de vise.

Salcia e perna mea
Scoarţa ei mi-e mângâierea
Mugurii îmi sunt aievea
Frunzele din viaţa mea.

Din mine, naivul blând
Ţi se-apropie... vociferând
Ca un mut limbut de rând
Printre lacuri lăcrimând.

Vântul în vârtejul lui
Aşează valuri nemişcate
Lacului ce ramă-ţi este
Chipului pe înserate.

Te-aş atinge, ţi-aş vorbi
Te-aş iubi, amară-afină
Chipul tandru ţi-aş sorbi
În rulouri de lumină.

Parfumul, şi parisia ta
Mă trezesc din agonie
Să-ţi văd reală imaginea
Pe lacul din câmpie.

Eşti luna ce spre mine-ntoarce
O raza blondă, pală
Prin cenaclul fin de stele
Tu pasesti, cu fală...

Fă-mi pian din cer
Şi numeşte: stele-clape
Cântă-mi în dimineţi de lună
Şi-n mersul meu pe fir de ape.

Adu al cerului parfum
Peste-al lacului afum
Peste brusturi cangrenaţi
De un răstimp decedaţi.

Peste ridurile mele
Peste ochii plânşi de ele
Peste muguri veştejiţi
Peste oameni răzmiriţi.

Coboara tu, lună cerească
Peste lacul ce mă stinge
În a dorului caleaşcă
Ori de apă, ori de sange;

Cobori te rog, cobori ca dar
Peste munţii de stejar
Peste muguri ce răsar
Cobori te rog, cobori măcar.

Cobori obraz de zile grele
În rochia-ţi domnească
Cu corul miilor de stele
Învie-mi luna pământească.

În rugă, în cântul tău
Roagă steaua ce mă minte
Să-şi joace mâna-n părul meu
Sub văzul cerului, Părinte!

De-a fost rid sau moarte
Ori a gândurilor moară,
Să mă dezlege poate
Doar mâna ei uşoă.

Mâinile să ne unim
Pe lângă nuci căprui,
Îmbrăţişaţi să adormim
În frunze de gutui.

Soarele cald al dimineţii
Să ne zâmbească printre ramuri,
Peste roua rece-a nopţii
Şi peste-ai fericirii lauri.

Precum regina grădinilor
Cand n-o vezi dar o vrei,
Asa mirul florilor
A venit cu gâtul ei.

Aici o să-ţi dezmierd mereu
Ochii-n vocea-apusului
Unde lacul ţi-a păstrat
Chipu-n oglindirea lui.

Tu treceai pe sub geam...

cu paşi subţiri, precari, alunecând cu pudoare prin glodul de primăvară
tu treci într-o flanelă grăbită, roză, cloşată cu modestie printr-o broşă opalescentă, inhalând speranţa unei seri-mov de toamnă.
foarte repede...
lacrimile glodului călcat în picioare, devin o năpastă violacee-vizibilă, proeminentă pe blugii tăi negri.
sunt stropii mari de glod,
născuţi dintr-un mers zorit...
mâinile tale sunt arvună sentimentală plătită de o catifea creola
şi ţi le fâlfâi peste pasul meu ocular
din care,
s-a născut doar ideea unei miresme lucitoare,
şi ingratitudinea bronzului.
printre şotiile plauzibile,
pe care ţi le aprobă defazarea mea frenetică.
pot întrezări,
un cenaclu de dinţi perfecţi...
de parcă ar fi un totem descifrat de disperarea realităţii născute într-o inimă lipită ca o pradă, cu nasul de sticla unui geam vetust, decojit pe alocuri de vopseaua verde
unde paianjeni au voalat feroce ochii-mi care te priveau...
pe meleaguri baltice, în alt fel de culori
tu doar zâmbeai
iar eu...
parcă m-aş fi hrănit trei zile numai cu acid lisergic, astâmpărat cu o citronadă...sau, să fiu adormit într-un lan de peyotl, în mijlocul căruia să troneze o „biserică” fourierismă, heteroclită, în posesia unor indieni indigeni, unde, absurzii sufleteşti erau împărţiţi pe caste, în funcţie de profesionalism în exorcizare…
o pată de cerneală, s-o fi mijit, cred că m-ar fi făcut să mă înec, crezând că e ocean…
în fine…
tu treceai pe sub geam.

Şi-n mers, şi-n vers...

şi-mi reînvii în noaptea cenuşie
la ore fatidice;
presărând cărarea mea
cu morţi de catifea.

şi-mi răpeşti luminile candelei stinse
la magini de lacuri;
sodom lucind prin nichelină
înger de plastelină...

şi-mi numeri paşii blestematei euforii
aşteptând să piară;
lacrimă ce cazi cu-aamaraciunii ploaie
cu inimă de paie.

şi rugămintele-mi aştern cernute-n statui
rămase oxidate;
şi glasu-ţi rămâne parfum de tăciune
în drumul spre genune.

şi plec din mintea-mi firavă
şi beau aroma ta la drum
şi singur cad pe arhitravă
şi devin scrum.