Rugă

Vreau Doamne…
Un Crăciun lipsit de mine;
Vreau Doamne să mă ucizi de mine,
Vreau în mine doar pacea şi mulţumirea;
Vreau un Crăciun în inima mea,
Doar în inima mea,
În nici o altă parte din mine;
Vreau pacea din iesle,
În inima mea, în inima mea.

Renăscut în moarte

Alb, negru, întuneric
Ca o dulce mamă
Sentiment coleric
În mine destramă.

Refugiu caut,
Refugiu mă cheamă.
Pelinul băut
Din ea mă proclamă.

În riduri căzând
Iubirea mă aclamă
Şi-un univers trecând
Tăcerea mi-l exclamă.

Din sângele pierdut
Zâmbeşti a dramă
Şi-un vesel abătut
În mine scrie-o gamă.

Umbra ta indiferentă
Cu mireasmă de avramă
Din iubirea transparentă
Singur mă declamă.

Gândul tău pustiu
Alunecând a damă
Un cântec pământiu
În mine destramă.

De tine încrucişat
Mă învârt în teamă
Şi-n lanţuri furişat
Beau aramă.

Azi în vin apus
Un roşu se stinge
Şi colericul răpus
În moarte se-ncinge.

Dintr-o secundă...

câte lumi se-adună-n mine...
le văd trecând şi adâncindu-se în transparenţă...
le simt sculptând în mine
şi nu pot spinteca o vorba să le îndepărtez
din mineeeeeeeeee!!!
simt că plesnesc.........
Dumneeeezeeeuuuuleeeeeeeeeeeeeeeeeeee,
fă ceva!!!

din doi în noi

când drumurile se răstoarnă unul peste altul
şi paşii ard de dorinţa comunului nesfârşit
când fagurii iubirii se topesc
şi mierea-i curge-n mângâieri
când şoaptele-s citite de pe acelaşi cer
şi vocile se-ngână într-un singur albastru

când ploaia povesteşte pe chipuri
şi obrajii reci ascultă aceiaşi picuri
când fulgii se opresc mai presus de semne
şi cad topindu-se peste aceleaşi gene

când vântul vine şi el cu rafale reci
şi se-aşază umilit de căldura îmbrăţişării
când luna luminează buzele crispate
şi lumina ei sărut întinereşte
când inimile sar prin rouă şi zăpadă
şi-adorm într-un cântec din aceleaşi piepturi

se sparge dimineaţa într-un ciob de raz' de soare
şi plânge-aşa sfârşeala călcată în picioare.

din noi în doi

ah, se separă;
se scindează îmbrăţişarea...
şi-n mâini sângele-apune;
pieptu-mi vibrează când
bătăile inimii sunt
aproape-n uşa morţii...
degetele mi se desprind
dintre ale tale,
reci, crispate, îngălbenite...
de parcă cerul mi-ar fi căzut în cap
şi pământul ar fi crepat sub mine
fără vrere de-a mă-nghiţi...

ducând chiar ultima clipă spre un infinit;
m-ai apăsat într-o sfârşeală de iubire,
încetată...

porniri din inimă

din această lume dehiscentă în care te zbaţi neobosită,
prin care te prelingi liniştitoare, limpede, defilând primăvăratic într-o paradă de: "bun venit"- "rămâi cu bine":

spre tine, cutreierându-ţi dorul, mă înveselesc plângând la fiecare îmbucătura din suvenirul din care te-ai smuls, pe care l-ai întinat gropii iubirii tale...

spre tine, prin rouă şi soare şi zâmbete de lacrimi; prin ploaia din izvoarele ce-ţi cade cu patimi...

spre tine, prin zbucium şi melancolii,
peste şoaptele pe care ţi le laşi ca baricadă întunecându-mi scânteile vrăjite de aur;
prin şoaptele pe care mi le laşi ca imbolduri însufleţite de primul tău cânt...

tu şi eu...

tu şi eu... suntem ca două pietricele în carne egală;
inconştienţi, îmbrăţişaţi în haine de gală...
pe poteci rătăciţi, rătăcind suprapuşi în distihuri
tu şi eu... suntem miliarde de particule care ard să se întâlnească
în valuri,
şi-n maluri,
în valuri să-şi zâmbească un colorit la fiecare îmbrăţişare
chiar şi atunci când stelele vor să amorţească...
tu şi eu... suntem văpăi diafane în care înfloresc muguri primavara
muguri născuţi din iubirea care naşte amneţi, cu petale de vise...
vise, într-o lume cu scene de vioară...
tu şi eu... suntem o insulă fluorescentă, un pământ,
două morţi unite care nasc o viaţă,
nasc un soare,
un singur univers brodat cu-aceleaşi dorinţe...
dorinţe care se pictează pe chipuri şi degete de dimineaţă.

epodă

şi da... sunt vremurile ei. vremuri prin care să se răzbune şi să se zbată în necunoaştere.
sunt vocile-i sorbite de gol recidivist în crepuscul. cu părere de rău, mai multe voci aveai. nu, nu încerc să-ţi vernisez tablourile în care te versifica neliniştea, nu, deşi... şevaletul pe care îţi vopseai vorbele îmi era drag... dar acum, azi, încerc doar să mă renasc în unica ta voce, să te renaşti...

Când noi

era iarna necuvintelor,
eram dezveliţi de telepatii
eram aproape...

era vara din litere apatice
erai învelită în ingratitudine
eram atât de-aproape...

Eludare...

Toată acea perioadă am trăit-o ca pe un vis din care timpul fusese în mod misterios eliminat: mă sculam, ieşeam în gradină, mă uitam cum se coc strugurii; descopeream că e ora douăsprezece, mult prea tarziu pentru micul dejun, şi îmi propuneam să mănânc ceva mai tarziu, direct de pranz; priveam cuibul de randunelele din pridvor, îmi deschideam caietele ca să mă apuc de lucru, dar rasfoiam mai întai o carte; vedeam că e ora cinci, uitasem de pranz, aşa că mă hotăram să mănânc ceva mai devreme de cină; de altfel nu îmi era foame, mi se părea că abia m-am trezit, îmi era mai degrabă somn; mă întindeam în hamac, răsfoiam o altă carte, dar, aşa cum nu puteam să scriu, nu puteam nici să citesc; oricum, se facea întuneric, trebuia să mănânc cel puţin odată în ziua care se termina deşi aveam senzaţia că abia începuse; şi – după o cină înghiţită cu gandul aiurea şi pleoapele grele, peste imaginile stereotipe de televizor – adormeam adânc, trezindu-mă târziu cu sentimentul că abia m-am culcat. Simţeam anomalia aproape biologica a situaţiei mele, fără să realizez în ce constă nefirescul prin care mă mişcam cu greu ca printr-o magmă aproape racită. Abia acum, privind în urmă, descopăr: din straniul peisaj pe care îl străbăteam lipsea timpul, în absenţa lui restul elementelor îşi pierduseră relieful, suprapunându-se într-un plan aberant.

Nu voi susţine că era dureros, era doar ciudat, şi neplăcut numai în măsura în care uimea. Uimitor mai ales era faptul că această eclipsă a timpului nu crea beatitudine, ci o tensiune. Timpul nu fusese dat cu blândţe la o parte, ci fusese pur şi simplu obligat să dispară, încât senzaţia pe care o lăsa nu era a unui câştig, ci a unei pierderi.--- Lavinnia --- Aveam sentimentul că dacă m-aş concentra puţin aş reuşi s-o zăresc, mai precis, că ea n-a dispărut prin oprire, ci prin accelerare, că nu stă pe loc, ci trece prea repede pentru ca eu sa fiu în stare s-o înregistrez. Era ca şi cum, visator, m-aş fi jucat cu mâna printr-o apă nespus de limpede, în care nu se vedea nimic, dar prin care ştiam că trec – nevăzut de repede – peşti, pe care o mână agilă i-ar fi putut prinde. Nu aveam însa nici energia, nici priceperea să o fac, după cum nu aveam nici înţelepciunea de a mă bucura pur şi simplu de limpezimea apeai. Nu era o vacanţă, ci o frustrare; nu era un joc ci o pedeapsă, chiar dacă plăcerea ambiguă a vinei incerte, dar fără sfârşit, nu era cu totul absentă. Trăiam ca într-un vis din care timpul fusese eliminat pentru a fi adaugat direct, nemărturisit şi nerecunoscut vârstei mele. Încercasem în atâtea rânduri şi în atâtea feluri să mă împotrivesc timpului – tuturor accepţiilor acestui proteic cuvânt – încât nu era de mirare că, la rândul lui, găsise, în sfârşit, o soluţie în stare să mă eludeze.

tablou eludiu

gând soleil

decând n-am mai plâns după tine...
oare-i de bine sau de rău?
eu cred că-i de rău...
dar o fac să fie de bine,

şi-ncep:
...

nestăvilită. ea...

ea trece azi
şi mâine din nou
vrea să viseze
flăcările unei iubiri târzii

când,
ochii ei aleargă după sunetul stelelor
ce se sting luminând, cad
şi nu mai sunt

de-ar fi norii doar tablouri ale cerului
când soarele-şi închide ochii
când luna dansează în roua nopţii
când ploaia ce curge din pământul meu
îi va stinge focul

atunci...
voi fi placid.

Ploaia

Strigătul ploii

ploaia asta şi mângâierea mamei
ploaia asta de litere alunecoase
stropii ei
aşează pe mine cuvinte
mă face să mă simt fericit
şi sunt fericit
simt ploaia
e... ca o,
consolare a tot ce-nseamnă conjunctură.
a tot ce-nseamnă realitate.
***
să iasă orice suflet care mai are creier
să prindă literele prietenoase care cad din cer
vă implor,
să nu lăsaţi cuvintele ploii să se scurgă în pământ!
să îmbrăcăm până ce nu piere
lunecosul veşmânt.

Chip uscat pe lacrimi

pasul cuvintelor îl las mult în urmă şi tot ce însemn eu mă ridică vapori
până la nouri.
lumina pe care o inspir primeşte un fond verde focalizat în cercuri galbene şi roşii
am strigat către tine,
am strigat către nimeni...
când,
frunzele cuvintelor cad lent, cangrenate, pe pământul ideilor
îmi sucesc mâinile ridicând o literă din tine
pasul cuvintelor... pasul cuvintelor... se opreşte!
se desfoiesc firele imaginii tale
universul sunetelor se roteşte
incolor... color... şi apoi, atât de vie...
cu buzele tale dirijezi vântul patimilor mele
cu pleoapele tale dirijezi tenebra din ochii mei
chipul tău...
şi totuşi, chipul tău mi-e atât de drag!

Mesaj de la Dumnezeu 8-> prin catastiful Alexandrei...

Bună seara....
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău....
dacă cel rău se întâmplă să-ţi trimită vreo situaţie în care să nu te poţi descurca.. nu fi isipitit să o rezolvi tu însuţi, ci schimbă-i adresa ş trimite-i-o lui Isus
odată ce ai pus problema în mâna Lui.. nu te mai gândi la ea şi nu fi ispitit să o iei înapoi
gândindu-te sau împovărându-te cu ea nu-ţi va ajuta la nimic
dacă este o situaţie pe care eşti capabil să o rezolvi, te rog, consultă-Mă în rugăciune ca să fii sigur că ai găsit rezolvarea potrivită
pentru că Eu, Domnul.. nu dorm şi nici nu aţipesc..
nu este nevoie ca tu să nu dormi noaptea
odihneşte-te, copilul meu.....
dacă ai nevoie să mă contactezi.. mă aflu doar la o distantza de rugăciune
dându-mi mie problema ta.. toate lucrurile vor fi bune şi te vei putea bucura! Noapte bună.
:)
Am început să plâng şi mai tare......